S-a implinit un an de cand am plecat la Londra. A fost greu. Nu mi-am inchipuit ca poate fi atat de greu. De fapt, habar nu aveam ce ma asteapta. Cand o sa rauflu usurata? Cand o sa stiu ca am trecut disertatia si mi-am mai rezolvat din hartzoage. Si nici atunci n-o sa fiu linistita, ca nu-mi sta in fire. What’s next? Dumnezeu stie, mai am niste continente si, din fericire, am colegi pe aproape toate. Numa bani de bilete de avion sa am )))
Pana atunci un cantec vesel sa cantam. O melodie de suflet.
Evidence. Chase The Clouds Away

Traiesc, dragilor, traiesc. Ma ocup cu o disertatie rau ramasa in urma ca asa sunt eu, pe ultima suta de metri prestez genial. Macar imi place subiectul mult si scriu cu spor in unele momente. Ca acum, dar m-am gandit ca am abandonat miseleste blogul si ca ar fi cazul sa nu ma mai feresc de el.

In alta ordine de idei, sunt in tara unde lumea deplange moartea lui Amy Winehouse, asta dupa ce vineri un nebun a omorat peste 93 de oameni in Norvegia si dupa ce am aflat de ce sunt in prag de moarte peste 10 milioane de oameni in Somalia. De foame, maica. De foame. Ceva ce noi, nici in cele mai groaznice momente, nu ne dam seama cat de grav e. Sa nu ai de mancare si sa nu ai apa sa bei… Asa ca va rog sa ma scuzati ca nu ma las impresionata de moartea unui om care dupa ce a devenit faimos, a bagat alcool si droguri la greu. Pacat de voce, pacat de piesele scoase, nu era chiar orice pitzipoanca pop. Dar cand ajungi cu buna stiinta sa te omori putin cate putin asa, parca Dumnazau iti da ce meriti. Sigur, ca tot vorbim de divinitate as intreba si eu (suna a blafemie) unde or fi norii aia cu ploi in Somalia? Sau de ce nebunu’ a inceput sa traga? A zis de ce dar asa, de principiu, intrebam…

Acum ma intorc la ale mele. By the way, face UNICEF ceva cu copiii aia din Somalia? Aici e un sistem de donatii dar prin Ro se poate dona cumva? Un kil de orez, un bax de apa, un leu?

Astea sunt lucrurile care ne schimba viata si care ar trebui sa scoata la suprafata umanitatea noastra, crestinul si bunul samaritean din fiecare.

Sau la limba materna. Pentru ca am scris in lunile astea in engleza de mi s-a luat. Cand trantesti cate un eseu de 5000-6000 de cuvinte, ti se cam ia de scris in engleza. Sau cand trantesti mailuri la munca, iar ti se ia de limba altora.

Asa ca m-am gandit ca ar fi frumos sa ma intorc la limba mea natala si sa va tin la curent cu ce mi s-a mai intamplat. Adicatelea pe scurt, sa nu credeti ca va bag de o epistola pentru ca in mai putin de 2 luni prestez o disertatie de vreo 12 000 de cuvinte, asa, ca sa nu ne plictisim. Subiectul e ‘Privacy as the new commodity’.  Cu focus pe publicitate pe Facebook si cum toolurile lui Facebook iti transforma datele intr-o noua moneda de schimb pentru…ceva. Aici subiectul e fierbinte, mai ales cu noile discutii din Germania si UE cu privire la protectia datelor personale pe internet si cum companiile le folosesc in scopuri comerciale si nerusinate Pam pam.

Acum trebuie sa marturisesc si o frustrare personala legata de piata muncii din Ro. Mai oameni buni, ce se intampla!!!?!?!?! Dupa 8 ani de publicitate, dupa ce prestez si aici de multe luni intr-o agentie de online, ma gandesc cu groaza ca nu as avea unde sa ma intorc. Ce agentie are nevoie de un account director, cu master pe digital la Londra si cu extra experienta in agentie din Londra??!?! Ca am avut ‘placerea’ sa aflu cum oameni total rupti de online, ajung sa faca online, de parca zici ca online-ul e ca mersul pe bicicleta. Credeti ca stiti online daca aveti cont pe Facebook si v-ati jucat Farmville? Va rog eu sa nu raspundeti…

A, da, ziceam de stiri (cum ma iau eu de povestit si uit care-i, pana la urma, scopul si lungimea postului)

• mi-am trecut toate eseurile. Bravo mie, am scapat, desi ma roade faptul ca aici mi s-au scazut puncte ca nu sunt referintele cum vor ei (era sa cad cand am vazut feedbackul profului – deci, atentie, viitori studenti in UK, se pune accent pe forma, nu neaparat doar pe continut)
• am disertatia de scris
• next big thing la job e o provocare de programare si platforme online
• ploua torential la Londra, dupa ce ieri au fost 30 de grade
• in curand o sa mi se puna in cladire lift si interfon (liftul e pentru lenesii care nu pot urca 4 etaje pe scari)
• deja ma gandesc la faptul ca o sa-mi fie dor de biblioteca de-o sa mor   ce de carti, nu am avut timp fizic sa citesc tot ce mi-am dorit, mai ales pe comportament online
• credeti ca intra Grecia in imposibilitate de plata sau nu?
• Pe cine alegeti anul viitor?

Banalitati, nu va faceti griji. Am promis un post despre cum e sa fii student in UK. Si roman. Asta sa nu va faceti sperante majore cand veniti, ci sa va pregatiti mental pentru mult greu. Dar daca o sa fiti cu capul pe umeri, stransi la punga si cu mintea clara, aveti sanse sa reusiti. Sa nu uit sa va povestesc cu intershipurile.

Cum de mi-a iesit pana acum (ca se face aproape un an de cand am plecat)?

Habar nu am. Cred ca e un amestec de disperare, inconstienta si geekoshenie.

Hai ca ma intorc la ‘The Myth of Digital Democracy’ a lui Hindman. Puteti sa v-o luati, e o carte foarte faina si interesanta despre mediul online.

Stuck in the library. Two essays. Horror. One is about social movements online. Loads of interesting stuff found online. Thank you God for the Internet. Now, let’s get back to work.

By the way, less than a month until bday. Turning 30. Panic. Stay cool.

Diana F+Colette from Lomography Shop – on my wishlist, plus some lenses (love the fisheye)

PS: can be any Diana, even the cheapest one, not necessarily the Colette one

I’ll be 30 soon. Less than 2 months. I’m building my wishlist for my bday and see what I’m gonna buy for mysalf. Ideas?

Moving to London for one year made me think about a different New Year resolution. I must admit, this year was the first year when I finally managed to follow my 12 point list and accomplish EVERYTHING. So, for next year is gonna be different and harder but who cares?!?!!? I’ve been through some deep shit and I managed to survive and succeed. Always.

Quite a good track by Kid Cudi. But quite sad. How long have you been looking for happiness? I’ve been looking for it my entire life. I ran from everything, searching for happiness, thinking it’s somewhere, somehow and I will just reach it with my land. Quite like a Holy Grail but with less religious implications. But after 29 years of search, the geek within says: are u fuckin shitting me? you’ve been torturing me all these years looking for something that does not exist? The optimist within says: you’ll find it, you just have to look into the right place. How the hell do you know what’s the right place??!?!? says the pessimistic. And I come forward and say: leave me alone, guys! I stopped looking for happiness. It’s so hard to find it. I want peace of mind. You just can’t imagine how important it is to feel at ease, to be relax and to see clearly and detached your emotions within. I am not depressed, I am not sad but there are some words, said in a quite weird context, about what you really wish in life. I stopped wishing for happiness. I wish for a more detached attitude and a heart more willing to forgive. I stopped forgiving people the moment I’ve seen them failing around me. Failing to understand the way I cared for them, the trust I invested in them. Is this the right time to let go and embrace my inner self the way it is? I don’t need to play a role, I’ve been an amazing actress only to make some people comfortable although I knew they were some dumb assess. Maybe I embrace so strongly the Christian morale in such a wrong moment of my life: loves the ones around you, forgive and forget. I’ve given my heart to my friends: take it and destroy it! And some of them, damn, they just took that literally, after years and years of staying and sharing our lives. But some of them took that and cherished my gift. And those are the ones I can tell them the way that I truly feel inside.

Do you have what it takes to deserve my heart and my trust,…friend?

ps: don’t need answers, guys, think about your life, it’s rhetorics and it’s a general post, not related to anyone (hold ur horses, you know who)

ps 2: comments are private so you can leave any comment and I won’t publish it

Sometimes things happen for no reason. And you are never prepared for the future. As one of my MA friends said, let go of planning and enjoy every second of your present life (gotta give me that book, mate!). Last weekend I’ve been spending 2 days with my MA colleagues and friends in town. Enjoying student life as I don’t know it.  Those years of work kept me away from enjoying talks and having fun. As 30s mean change for anybody, maybe this is the change I am forced to do. Let go and enjoy life as it is. I should learn to like surprises

Shit, kinda hard for a mean obsessive machine like me

Sunt asa de bucuroasa cand ma suna un pretin drag si-mi zice ca s-a intamplat ceva fain. O sa fie bine, o sa ne fie bine, femeie!