Este atat de greu sa bagi o viata intr-o valiza. Poate strangem prea multe nimicuri in viata. In general.

Intotdeauna am crezut ca toti avem o limita. Nu stii niciodata care ti-e limita. Trebuie sa ti se intample ceva ca sa vezi daca mai poti trece o limita, daca te mai poti depasi. Mama imi zicea intotdeauna “mama, sa nu treci vreodata limita aia”. Astia aproape 30 de ani de Romania mi-au demonstrat ca am multe limite pe care le tot depasesc. Si limite pozitive dar si limite negative. Si din cauza acelor multe limite negative pe care am tot sperat ca nu voi fi nevoita sa le trec, m-am hotarat ce sa fac mai departe in viata.

Iar limita mea zace acum undeva in emisfera sudica, pe la paralela 53, unde e iarna si zapada acum. Far far far away from here. Daca voi ajunge acolo intr-un an sau 5 sau 10, depinde doar de cum imi voi depasi eu limitele in perioada urmatoare, cat de mult voi munci si voi invata ca sa pot sa make something out of it. Cred ca expresia asta in engleza se potriveste foarte bine cu starea mea.

Zilele trecute  imi zicea Boo ca “rage” e cuvantul care ma caracterizeaza. Voi incerca sa-l schimb desi aceasta “furie” a fost motorul care m-a ajutat sa merg inainte.

Si acum inainte e in alta parte. I had enough.

Cata vreme a trecut de cand n-am mai scris. Aseara numai ce-am terminat de citit “Hey Nostradamus” a lui Coupland si mi-am cumparat ultimele 2 carti a lui Jose Saramago pe care nu mi le-am luat. Stiati ca a murit Jose Saramago? M-am simtit ca un copil singur cand am citit. Nici nu stiti cat de mult mi-au schimbat viata cartile lui; prima oara l-am citit in a10a si dupa aceea am ras tot ce-a aparut de Saramago. In Lisabona am mers pe strazile din cartile lui dar tocmai poza cu statuia lui Pessoa nu a iesit Imi inchipuiam sa mai trag o fuga in Portugalia si sa ajung pe insula unde se retrasese cu familia si sa-i bat la poarta. Ma si vedeam fugarita de un batranel, suparat de fanii nebuni care-i bat la usa Lumea a pierdut un mare scriitor, un om care a pus intrebari si a transmis cititorilor alte perspective ale umanitatii. Cartile mele favorite in acest moment sunt “Eseu despre orbire” si “Eseu despre luciditate”. Daca macar o parte din romani ar citi cartile astea si ar incerca sa inteleaga, poate ne-ar fi mai bine, macar spiritual vorbind.

Cred ca n-o sa mai scriu despre tara asta. Nu mai pot. Am fost la Tusnad si  in dimineata dinainte de plecarea inapoi in Bucuresti, ma uitam pe geam cum se ridicau aburi din padure. Ploua de 2 zile….Mi s-au umplut ochii de lacrimi la cat de frumos era si mi-am dat seama ce dor imi e de munte si de padure. Cu cat inaintez in varsta imi dau seama ca locul meu nu e in oras, nu e printre betoane. Ce dor imi e de curte si de copaci…..

Vedeti ca in ultima vreme am postat mai rar si numai texte suparate. Pai unde sa refulez? Ca acasa toti ne-am plictisit de cate probleme apar, la munca tacem si ne vedem de treaba ca deja ce se intampla la nivel economic depaseste orice cosmar. Am fost la un party si am fost imbrancita de un bodyguard de 2 ori mai inalt si mai lat decat mine, am fost la Galati si m-am intors cu gresia si faianta pentru baie…Nimic interesant. Gatesc sambata si ma bucur de prieteni. Mama a fost mult mai ok pentru ca am stat un w/e intreg cu ea. Ne-am plimbat o gramada, am fost la Lacu Sarat unde nu mai fusesem de ani de zile. Nu, nu m-am bagat in mal, am stat si am observat oamenii din jur. A fost mult mai fun dar am tras o concluzie trista: multi copii si tineri grasi. Si nu e normal.

Eh…o sa spuneti ca m-am transformat intr-o pesimista. Ba nu. Eu  sunt optimista insa mult mai moderata decat inainte. Cred ca cea mai buna vorba in perioada asta este “seeing is believing”. Pana nu imi vad problemele rezolvate, nu mai cred.

In general, de ziua mea, imi faceam planuri. Ca o sa fac si o sa dreg. Anul asta, in sfarsit, planul e facut dinainte. Nu stiu de unde am avut puterea sa spun “hai”, sa tai multe lucruri, sa cantaresc optiuni. Dar am noroc de maica-mea si de cativa prieteni, incredibili de putini, care mi-au ramas alaturi in aventura de anul asta.

Bate acum 30-ul. Am facut planul. In sfarsit, mi-am asumat niste responsabilitati care, in momentul asta, sunt fuckin over my head. Dar stiu ca, atunci cand voi face primul pas,  voi sti ca asta trebuie sa fac. De fapt, stiu de-acum dar eu sunt paranoica si sunt tipicara. Pana nu vad totul pus la punct si aranjat, nu pot respira linistita.

Daca exista divinitate, anul asta mi-a demonstrat ca exista cu siguranta. Sau ca acest creier al nostru lucreaza uneori mult prea bine ca noi sa ne dam seama de ce planuieste constiinta noastra, cu adevarat.

Am 29 de ani si vreau sa-mi schimb viata.

Nu cred ca vreodata o sa pot sa le multumesc prietenilor mei pentru ceea ce fac pentru mine.

PS: nu va panicati, sunt in mood mushy

Inca un an. Parca ieri eram la Berlin

Good things happen to those who wait and hope.

Iar a venit acel moment din viata mea cand trebuie sa fac ceva cu claia de par crescuta fara niciun fel de sens, bonus niste vartejuri strategic plasate in frunte si in crestet. I hate my hair! Din fericire, exista Alice si ma salveaza de fiecare data pentru ca imi stie parul. Eu doar ii spun daca vreau bretonul mai scurt.

E mitul ala cum ca gagicile se tund cand li se intampla ceva sau se despart. Eu n-am patit nimic. For now

Inca astept sa cada asteroidul in balcon.

Sau in fata blocului, depinde.

Urasc surprizele. Cand mi se pune pata sa aflu ceva, chiar aflu lucrul resectic, chiar de-ar fi sa caut si-n gaura de sarpe.

Astazi am intrat in fibrilatie pe motiv de aviz postal. Avizul postal a ajuns in cutia mea postala dupa ce-am plecat la munca. Dupa ce-am aflat ca e vorba de o cutie alba, am sunat la oficiul 77 de care apartin  ca sa-mi spuna doamnele din ce tara a venit pachetul. Doar ca nu era de la oficiul 77; oficiul 77 doar pusese stampila pe acest aviz de la oficiul 3, care e oficiul cu colete din afara Uniunii Europeene. Initial am crezut ca e de la bro care e in Turcia, deci in afara UE. Dar nu e. Si de aici incepe foiala. La oficiul 3 doamna a fost foarte rece si detasata; mi-a replicat ca ea nu cauta in depozit coletul meu sa-mi spuna de unde vine. Si nici in condica nu vrea sa se uite. Un hai sictir unor angajati ai Postei Romane pe aceasta cale.

Am inceput sa ma gandesc cum sa ajung la aceasta informatie dar fara sa mai dau peste doamna plina de bunavointa. Din pacate, cine stiam ca lucreaza cu cei de la Posta nu are treaba cu cei de la oficiul 3.

Maine nu ma pot duce sa-l ridic pentru ca am meeting la 8.30

Asa ca am sa mor de curiozitate sa vad ce e in cutia alba.

Ce-ar putea fi:

1. un premiu – n-am participat la nimic; oricum, daca ii dai cuiva un premiu, n-ar trebui sa-l anunti?
2. ceva cumparat de pe net – am cumparat ceva de pe net, acum 3 saptamani dar din Germania si deja s-a livrat. Am mai comandat o carte de pe Amazon dar nu am comandat-o pe numele si adresa mea.
3. o gluma – ar putea fi o cutie alba goala, o gluma facuta de vreun prieten care stie ca ma perpelesc de curiozitate
4. un cadou pentru ziua mea – de la cine sa vina? ca pe cine eu stiu in afara UE, nu are adresa mea postala si nu mi-ar face un cadou de genul “trimis colet sarbatoritei”
5. vreun catalog – posibil sa fie insa eu am cerut, de obicei, catalogul Burton care a venit in ultimii 2 ani direct de la Boarder’s prin curier loco.

Beats me. Daca maine nu scap in pauza de pranz, voi afla de-abia luni dimineata ce se afla in cutia alba primita din afara UE.

Oare ce optiuni as mai putea adauga?

Uneori strica sa stai sa te gandesti prea mult la lucrurile din jurul tau.De acum toate chestiile legate de sneakersi, muzica sau diverse articole le gasiti aici. Adica dand click pe poza mea de cand aveam 5 ani. Daca vreti sa citit ce mai “scot”, sunt aici, ca de obicei.

Stay close, my friends

Later update: am schimbat si tema. Singura E mai frumos mai simplu si mai aerisit.

Fiind in perioada Zen, incerc sa nu ma irit pe motiv de lacune in cunostintele unora despre cum se face treaba asta cu comunicarea, publicitatea….nimicuri, dom’le, nimicuri.