sa fie schimbare dar sa nu schimbam nimic

Cred ca sunt unul din cei mai incapatanati oameni pe care i-ai putea cunoaste vreodata. Un catar e mic copil pe langa mine. Nu ma vei convinge niciodata sa-mi schimb parerea decat cu argumente valabile, logice, puse la punct. Atunci m-ai convins.

Incapatanarea mea a fost motorul mea meu. Fie ca a fost legat de munca, fie ca a fost vorba de plecat, fie c-a fost vorba de viata mea emotionala, am fost un haos incapatanat si tot timpul tintind catre ceva, un fel de ‘iarba e mai verde la vecin peste gard si eu ma duc peste iarba lui’. De-as fi fost un cotropitor, damn, as fi parjolit tot in calea mea numai sa-mi ating telul.

Bun. Realitatea romaneasca nu are nevoie de incapatanati ca mine. Pentru ca astia ca mine nu cedeaza. Nu cedeaza cand li se spun prostii, cand se incearca sa li se bage cu forta idei, cand sunt atacati pe nedrept. Si astia ca mine nu dau cu pietre. Astia ca mine pana la un moment dat isi puneau capul la contributie sa se razbune. Pana cand mi-am dat seama de un lucru, perfect logic: de ce sa-mi folosesc eu energia sa ma razbun pe prosti, cand mi-as putea folosi energia sa imi fac mie viata mai frumoasa, departe de idioti?

Zilele astea am fost alaturi cu sufletul de Piata Universitatii. Nu am coborat in strada pentru ca daca s-ar fi intamplat ceva, stiu ca as fi regretat cumplit. Nu mi-am dat seama ce inseamna Romania decat dupa ce am plecat.

Tara asta nu e a mea. Schimbarea de care toata lumea vorbeste cu incapatanare nu se intampla pentru ca ea nu se vrea. Oamenii sunt prinsi intr-un fluviu de nepasare si nesiguranta a realitatii incat nu mai accepta schimbarea in adevaratul sens al cuvantului pentru ca nu stiu ce vor.

Am fost nascuta aici dar Romania la care cu incapatanare visez nu va exista niciodata. Sunt grupuri, grupulete, cercuri, cluburi care vor sa faca ceva, sa vina tineretul sa dreaga, sa facem sa fie bine. Pentru mine, Romania e tara din povestile bunicilor mei, din istoria familiei mele, din ce-mi povesteau parintii mei. Romania e tara pe care am vazut-o in atatia ani, e tara aia pe care o cuprinzi cu ochii sus la Cota 2000 si te gandesti ‘Doamne, ce frumos!’.

Tara aia e a mea. La ea o sa visez de cate ori o sa pun capul pe perna oriunde in lumea asta imi voi gasi linistea.

Tara pe care o vad acum nu e a mea si ma incapatanez sa cred ca va fi vreodata.