despre tata

w/e asta se implinesc 2 ani de cand a murit tata. e marti deocamdata. sa vedeti joi pe la 12 ce varza am sa fiu…mi-e asa dor sa ma duc acasa sa stau cu el in bucatarie si sa vorbim diverse. s-au intamplat niste lucruri in ultima vreme si sigur m-ar fi ajutat cu un sfat. avea o logica incredibila. vedea partea buna din orice si totul avea o solutie. cred ca atitudinea asta l-a ajutat sa salveze o multime de copii, sa treaca peste toate mizeriile care s-au intamplat.

am crezut ca daca vorbesc cu cine trebuie, o sa ma ajute sa inteleg de ce am golul asta imens de cand s-a dus; a fost o greseala imensa. am incercat sa inteleg singura; pana nu-ti moare un parinte, nu intelegi ce inseamna astfel de amintiri; acum imi dau seama prin ce-au trecut colegele mele Ramona, sau Oana sau Monica cand le-a murit unul din parinti. m-am dus si am vorbit cu tata in parc, in biserica, in baie. am stat si am incercat sa abordez problemele mele dintr-o perspectiva logica. nu a mai fost “ce ar face chuck norris” si a fost “ce-ar face tata in situatia asta” . sigur, componenta masculina din gandire e greu de replicat dar felul lui de a aborda problemele m-a ajutat somehow. da, incredibil, dar mersul la biserica ajuta. dimineata, cand nu e nimeni, cand poti sa stai sa-ti curga lacrimile pe obraji si sa te certi cu divinitatea de ce au murit atatia oameni la care tii. nu pastilele, nu doctorii, nu prietenii te ajuta sa umpli golul.

ranile nu ti le vindeca nimeni. doar tu. doar tu si acea doza de egoism care sa te ajute sa te vindeci si sa te gandesti doar la starea ta de bine. si lacrimile ajuta. si mersul la biserica. si vorbitul singur in casa. nu sunt simptomele unui nebun, sunt ale unui om care sufera cumplit ca nu a apreciat la adevarata valoare un parinte si acum e prea tarziu.