Am luat 8 la examenul de luni. Adica la proiect. Am scapat de unul.
Sper sa mai vin cu vesti bune si la cel de ieri.
Ce zi am…Stau si ma mir ce oameni exista pe lumea asta. Si nu e vorba de publicitate ci in general. Oameni care trec pe langa tine, oameni carora le esti prieten. Uf, greu e sa traiesti. Dar cred ca e greu si sa mori. Un amic spunea ca nu-i pasa daca moare sau traieste. El isi traieste viata.
De ziua mea si a lui boyfriend am primit cadou 2 carti de Murakami. Una din ele, “Cronica pasarii-arc” o citesc acum. Are aproape 700 de pagini si eu sunt la jumatate. Da, ok, citesc extrem de repede, defect de soarece de biblioteca. Ideea este ca personajul principal are o discutie cu el in fundul unei fantani. De ce a ajuns acolo? A vrut sa mediteze in liniste la faptul ca l-a parasit sotia just like that, ca nu are un job si o meserie care sa-l faca fericit, ca i-a disparut motanul si ca se afunda in propria imaginatie, extrem de reala uneori (la un moment dat trece printr-un zid cu o consistenta gelationasa). Cred ca pe langa anumite personaje a lui Saramago cu care m-am identificat, Murakami este ceel mai aproape de sufletul meu. Toate cartile citite pana acum au acea componenta a imaginatiei reale pe care o stiu atat de bine. Ati visat vreodata ca zburati? The real thing? Eu da. La fel ca ma sufoc in apa…dar niciodata nu am visat ca mor. Chiar in cartea asta apare un personaj caruia i se spune ca fata de ceilalti camarazi de razboi, el va fi ultimul care moare. Intr-un moment de criza (cazut in fundul unei fantani), durerea este prea mare si-si da seama ca stiind deep inside ca nu va muri, isi pierde speranta si durerea il domina. Uneori stiind ca exista un sfarsit parca altfel te gandesti la situatia ta actuala, mai ales in faze critice.
Mai am 344 de pagini de citit din “Cronica pasarii arc”. O termin w/e asta definetely si o incep pe a doua.
Incredibil, desi este deprimant, Murakami are o forta emotionala coplesitoare care trece dincolo de cuvinte.