Noaptea ma lovesc ideile si cand n-am somn ma gandesc. Daca dorm prost, visez scenarii cu legaturi de patrunjel in piata la 4 dimineata sau scene apocaliptice cu biblioteci arse si coline insangerate. Noaptea trecuta am avut iar un acces cu “”doamne, am sa mor, ce-o sa se intample dupa aia?!!?” Incerc sa nu alunec intr-un misticism exagerat, cautand linistea la manastire sau in Tibet (for now). M-am gandit serios la ceea ce fac, era genul ala de discutie cu tine cand stai si vezi ce-ai facut in ziua in care a trecut in saptamana in care esti, in luna, in anul asta al vietii tale. Oh da, cu cat ma apropii de ziua mea, cu atat sentimentul asta de insingurare si instrainare de sine este mai acut. As putea sa stau acum pe un munte si as fi mai ok. As muri de frica privind in jos dar as fi eu cu mine si tona de angoase care colcaie in mine.
Revenind. Mi-am dat seama ca uneori dau dovada de o crasa lipsa de modestie. Why do I need those fucking silver shoes? O sa fiu mai altfel cu ei? Da, pentru momentele cand o sa-i port. De ce am nevoie de atatea lucruri? Adevarul e ca am simt in aceeasi pereche de jeansi luati de anul nou si i-as purta non stop. Ma simt bine in Gravisii de acum 3 ani al fel de bine ca in prima zi. Da, revin la dementa mea. De cate ori imi doresc o pereche de shoezi noi, imi vine in minte perechea de pantofi albastru cerneala din clasa a 5a cand faceau colegii misto de mine ca am in picioare niste broaste. Imaginea aia nu pot sa mi-o sterg in minte. Prietenul meu imi spune “let go the past”. Nu pot. Detaliile astea m-au facut sa lupt si sa rup in jurul meu sa ajung ceea ce sunt. E adevarat ca am facut foamea in primul an cand mi-am luat casa. Si stiu cu ce inlocuiam foamea asta. M-a distrus insa intotdeauna ramane o farama de self esteem care te salveaza din mocirla in care te afunzi.
Ca un semn, de dimineata am citit pe IQads un articol al lui Liviu David, un om care mie mi se pare ca are o tona de modestie si bun simt, are acea decenta care te face sa te rusinezi.
Modestia in publicitate este ca o fata mare la ASE in ultimul an (parca asa era mitul cu bila de la ASE, nu? asa mi s-a povestit mie) Toti ne simtim asa importanti insa putini dintre noi trudim cu adevarat…. invatam. Unii suntem asa de blocati in patratul nostru incat nu mai vrem nimic si ne suntem “self sufficient”. Mi-e rusine. Am avut si eu o perioada cand credeam ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior in publicitate si ca mi-a crescut un corn in frunte. Nu e asa. As vrea ca ceea ce citesc eu sa inteleaga cei din jur, sa nu fie doar ceva ce ne poveste colega noastra cand nu avem idei.
Poate n-ar trebui sa spun asta dar “whatever”……….
))))
Dar eu ma bucur ca m-a gasit si o sa-mi permit sa pun o poza cu Ratza si Deedee. Chiar daca Deedee nu mai sta cu mine, o iubesc la nebunie si e cel mai tare caine ever.
